Dr. med. Roberto Giraldo (expert în teste HIV) a observat ceva ciudat. În timp ce pentru alte teste anticorpi virale se recomandă o diluare foarte mică sau chiar de loc a serumului recoltat de la pacienţi, în cazul testului anticorpi HIV se recomandă o diluare foarte mare, lucru neobişnuit. Giraldo a controlat serumul recoltat de la 83 de persoane al căror serum, diluat conform indicaţiilor, fusese relevat ca negativ. În momentul în care însă testul era făcut cu acelaşi serum nediluat, rezultatele era toate pozitive!

Ce putea oare să însemne asta?

La scurt timp după ce Dr. Robert Giraldo a început să lucreze într-un cunoscut laborator al unui spital universitar din New York City, a observat o serie de neconcordanţe. Testul conducea către o mulţime de microbi. Instrucţiunile şi regulile de efectuare ale testului cereau laboranţilor ca serul (sânge fără celule, asemănător plasmei) să fie diluat foarte puternic. Dar toate celelalte teste anticorpi nu prevedeau decât diluări foarte mici, dacă nu chiar deloc (desigur că ne referim la teste anticorpi pentru relevarea virusurilor, ca să nu fim intenţionat greşit înţeleşi). Acuma, care era motivul, argumentul pentru care se cerea o astfel de diluţie extremă? Că doar nu se intenţiona folosirea lui ca medicament homeopatic!

Giraldo şi-a întrebat colegii şi tehnicienii laboranţi, a trimis E-Mail-uri peste tot, a purtat convorbiri telefonice cu reprezentanţii firmelor producătoare ale testelor şi a cercetat literatura de specialitate temeinic. Dar nu a primit sau găsit nicăieri o explicaţie. Şi mai rău chiar, nimeni nu părea interesat de problematica ridicată de întrebarea sa. În afară de cei care respingeau teoria HIV=AIDS! Dar nici aceştia, deşi găseau întrebarea şi problema în sine interesantă, nu aveau nici ei nici un răspuns.

Giraldo şi-a pus întrebarea, ce se va întâmpla dacă va testa probele de serum care au dat rezultate negative în diluţia recomandată (mare), într-o diluţie mică, aşa cum era cazul practic la toate telelalte teste anticorpi? Care vor fi rezultatele? Puternic diluat, rezultat negativ, nediluat rezultat pozitiv? Din cercetările sale rezulta că nimeni nu întreprinsese astfel de cercetări sau experimente, aşa că s-a hotărât să probeze singur această cale. Astfel că a cercetat sângele (serumul) nediluat a 83 de persoane, care oficial fuseseră diagnozate ca „negativ“. Spre surprinderea sa, în cazul serumului nediluat, toate rezultatele erau POZITIVE! Acest fapt crea un nou paradox pentru clarificarea ipotezei HIV=AIDS! (de parcă n-am fi avut destule; dar este bine aşa).

Giraldo este medic specialist pentru medicină internă şi boli infecţioase. Diploma şi-o luase în ţara sa natală, Columbia, iar gradul de Magister în boli infecţioase îl obţinuse la Universitatea din Londra (asta doar aşa, ca să nu le vină unora ideea să îi ridiculizeze iarăşi pe cei din lumea a treia). Era în acelaşi timp preşedintele secţiei de biologie a unei mari şcoli de medicină din Columbia.

În ultimii şase ani a lucrat la un laborator pentru imunologie clinică al unei mari universităţi medicale din New York City (numele acestei Universităţi nu este dat în clar, pentru a-l feri pe Giraldo de eventualele şicane profesionale pe care cei interesaţi în mitul HIV=AIDS le-ar putea exercita asupra lui). Printre alte însărcinări zilnice pe care le avea aici Giraldo, era şi aceea de a efectua testele de diagnoză pentru HIV, respectiv ELISA şi Western Blot, teste care stabileau eventuala prezenţă a anticorpilor care neutralizau presupusele proteine HIV, precum şi dubiosul test “viral load” (PCR), care urma să depisteze urmele virusului şi să le multiplice.

Giraldo se îndoia de mult timp de corectitudinea acestor teste precum şi de interpretarea oficială cum că rezultatul pozitiv indică o infecţie cu retrovirusul HI. Părerea lui era că aceste teste nu puteau duce la diagnosticul de infecţie HIV.

«Diluţiile neobişnuit de mari ale serumului pacienţilor, de 400 de ori la ELISA şi de 50 de ori la Western Blot, m-au surprins de la bun început, când am învăţat să folosesc aceste teste» spune Giraldo. «Marea majoritate a testelor serologice care urmăresc evidenţierea prezenţei anticorpilor contra agenţilor patogeni folosesc serum nediluat, denumit «pur» sau «curat».
Pentru ELISA care se foloseşte la relevarea anticorpilor contra virusurilor hepatitei A sau B, a criptococilor sau bacteriilor sifilis, pentru a da doar câteva exemple, se foloseşte serum pur. Contra câtorva agenţi patogeni se folosesc anumite diluţii, cum ar fi în cazul virusurilor rujeolei, varicelei, oreionului (diluţie 1:16), citomegaliei (diluţie 1:20), Epstein-Barr (diluţie 1:10).”

Probabil că aceste uşoare diluţii măresc exactitatea rezultatelor pozitive la indentificarea persoanelor care au avut întradevăr o infecţie şi a rezultatelor negative la identificarea persoanelor care care nu au avut o astfel de infecţie. Doar că în cazul testului HIV nu există date asupra unei izolări a virusului care să justifice şi îndreptăţească o astfel de diluţie ridicată!

“Ani de zile am cercetat literatura de specialitate şi documentaţiile firmelor producătoare pentru a găsi o explicaţie sau motivaţie a unei astfel de diluţii” spune Giraldo. “I-am sunat chiar şi pe reprezentanţii firmelor producătoare de teste, dar singur explicaţie a fost aceea că “testele au fost în acest fel standardizate.” Acest lucru m-a dus cu gândul că numai membrii laboratorului lui Robert Gallo de la NIH (National Institutes of Health), care creaseră acest test în 1984 (Science 4 Mai) ar putea să-mi dea u răspuns la această întrebare : De ce diluat? De asemenea am început să-mi pun întrebări în legătură cu termenii de “pozitiv” şi “negativ” care erau folosiţi pentru a descrie rezultatele testelor anticorpi. Fiecare dintre cei care a efectuat astfel de teste cu un microb sau un antigen ştie că testul nu funcţionează ca un bec care se aprinde sau se stinge, Da sau NU. Serumul unor persoane reacţionează slab, dar nu suficient pentru calificativul “pozitiv”. Iar dintre persoanele la care serul reacţionează destul de puternic pentru calificativul “pozitiv”, la unele este acestă reacţie mai puternică decât la altele”.

Giraldo a cercetat literatura medicală care se ocupa cu principiile de bază ale testelor ELISA şi Western Blot în ceea ce priveşte HIV. Desigur că nu a găsit nicăieri dovada unei izolări a retrovirusului HI şi nici vreo indicaţie care să lămurească misterul diluţiei exagerate a serumului sau a intensităţii culorii care să certifice rezultatul “pozitiv”, nici vreo schematizare a recţiilor proteinelor, care să ducă la rezultatul “pozitiv” în testul Western Bolt. În cercetările sale s-a întâlnit cu studiile efectuate de biofiziciana Eleni Papadopulos-Eleopulos (membru marcant al grupului Perth). Aceasta a căutat datele izolării virusului, dar nu le-a putut găsi nicăieri.  Inspirat de lucrările ei, un alt cunoscut cercetător, Etienne de Harven, a ajuns la aceleaşi concluzii ca urmare a propriilor cercetări.

Experimentul lui Giraldo

“Curiozitatea mea m-a determinat să efectuez un experiment într-un laborator din Yorktown (New York). Mai întâi am luat probe din propriul meu sânge, care a reacţionat negativ la testul efectuat cu o diluţie de 1:400 (cea obligatorie pentru testul ELISA contra HIV). Apoi am testat exact acelaşi serum dar nediluat (deci 1:1). De fiecare dată când mi-am testat serumul nediluat, rezultatul a fost clar POZITIV!!! Ulterior am testat serum de la alte persoane care în varianta puternic diluată relevase rezultatul negativ, dar de data aceasta, la fel ca şi în cazul propriului meu serum, am testat fără diluţie (deci 1:1), la fel ca şi la mine. Mi-am procurat serum de la 83 de persoane testate negativ. Am efectuat din nou teste pe acest serum cu diluţia standard (1:400) şi întradevăt toate au rezultat negativ. Dar în momentul când am testat din nou aceleaşi probe de serum  nediluate, toate au relevat rezultatul  POZITIV! La fel ca şi în cazul sângelui meu. Trebuie să menţionez că toate aceste probe de sânge da la cei 83 de pacienţi fuseseră recoltate de medici, care le trimiseseră la laborator pentru efectuarea testului anticorpi ELISA pentru HIV. Ceea ce înseamnă că toate aceste 83 de persoane se încadrau întruna din grupele de risc AIDS (homosexuali sau dependenţi de droguri)!”

Giraldo a avut în vedere şi cantitatea de anticorpi pe care o relevau testele. “Conform documentaţiei de la Abbott-Labors” spune Giraldo, “valoarea de absorbţie (intensitatea culorii galben) se dezvoltă în directă legătură cu cantitatea de anticorpi contra HIV-1 <care sunt legaţi în lanţ>. Am observat că valorile de absorbţie ale probelor care fuseseră negative la 1:400 diluţie, dar pozitive la 1:1 diluţie, aveau valori de absorbţie mai mici decât ale probelor care, atît în ELISA cât şi în Western-Blot reacţionaseră pozitiv. Aceasta însemna probabil că sângele, care la o diluţie mare rezultase negativ iar nediluat pozitiv, conţinea o cantitate mai mică de anticorpi decât săngele care fusese testat dublu pozitiv, prin ambele teste, ELISA şi Western Blot.”

Toate acestea înseamnă în fapt că fiecare dintre noi are în sânge o anumită cantitate de anticorpi HIV, ceea ce însemna că, întrun anumit grad, fiecare dintre noi era HIV pozitiv!

Ce semnificaţie puteau avea toate aceastea?

În cazul folosirii testului cu diluţia prescrisă apăreau doar foarte puţini americani cu rezultatul pozitiv la testul anticorpi, anticorpi care se presupune că neutralizează proteinele HIV. La americani în general se obţine un test pozitiv la 260 de cazurui. Această cifră scade la 1:7500, dacă din numărul total de persoane sunt excluse persoanele din categoriile de risc cunoscute (homosexuali şi dependenţi). Astfel că numărul pozitivilor devine neglijabil. Aproape jumătate dintre toţi homosexualii şi morfinomanii din marile oraşe sunt testaţi pozitiv, precum şi 75% dintre hemofili şi 10-20% dintre persoanele aparţinând diferitelor ţări africane, aşa cum ne informează statisticile oficiale. Procentele sunt şi mai mari în rândul membrilor grupelor de risc care dezvoltă una dintre multele afecţiuni incluse în sindromul AID conform definiţiei oficiale.

La un grup amestecat format din homosexuali şi africani heterosexuali care prezentau astfel de afecţiuni au fost iniţial, conform rezultatelor lui Gallo publicate în 1984 (Science, 4 Mai), 88% testaţi HIV-pozitiv. Conform noilor date, prezentate în 1995 de Peter Duesburg, retrovirologii de la Univerity of California din Berkeley au analizat (Genetica 95) şi obţinut 82% rezultate pozitive în rândul homosexualilor care prezentau simptomele uneia dintre afecţiunile cuprinse în definiţia AIDS.

Cu cele ce se puteau conclude din experimentele sale, conform cărora probabil că fiecare persoană deţinea o anumită cantitate de anticorpi HIV în sânge, Giraldo a avut o tristă confirmare a faptului că Gallo a prestabilit standardele pentru HIV ale ELISA şi Western-Blot: ele coincideau, ca din întâmplare, cu rata de infectare din cadrul grupurilor de risc, mai ales la cei care aveau deja una dintre afecţiunile din lista AIDS, în timp ce pentru persoanele care nu aparţineau grupurilor de risc, cu respectivele afecţiuni declanşate, rezultatul devenea negativ. Prin faptul că se folosea o diluţie foarte mare şi o anumită intensitate a culorii galben (conform instrucţiunilor directoare) apăreau rezultate pozitive doar la persoanele care aveau un mare număr de anticorpi. Dar testarea serumului nediluat al persoanelor negative, dădea rezultat pozitiv.

Giraldo presupune că serumurile diferitelor persoane, în grade de diluţii diferite, dau rezultate pozitive. Persoane cu un mare număr de anticorpi erau depistate pozitiv şi în cazul unei diluţii mari. Alţii, cu o cantitate mică sau mai mică de anticorpi, obţineau rezultatul negativ. Sau pozitiv doar dacă serumul lor nu era diluat (deci numărul de anticorpi pe ml era mai mare la nediluat decât la diluat, logic, nu?).

Gallo şi echipa lui a creat aceste teste şi le-a patentat, pentru a se putea identifica persoanele care sufereau de boli AIDS (boli aflate pe lista de definiţie a AIDS). Se pleca de la PRESUPUNEREA că aceste persoane, cu astfel de afecţiuni, sunt infectate HIV.

DECI, TESTELE ELISA ŞI WESTERN – BLOT ÎN VARIANTA GALLO (DILUŢIE 1:400 ŞI 1:50) NU IDENTIFICĂ ANTICORPI HIV, CI IDENTIFICĂ DOAR CANTITATIV O MARE PREZENŢĂ DE ANTICORPI ÎN SÂNGE, ANTICORPI CE PROVIN FOARTE PROBABIL CA URMARE A DECLANŞĂRII UNOR AFECŢIUNI OPORTUNISTE AFLATE PE LISTA DEFINITORIE AIDS.

Echipa lui Gallo stabilise deci următoarele standarde pentru teste: rezultate pozitive 88% (43 din 49 persoane) la cei din grup de risc cu afecţiuni declanşate, 79% (11 din 41) la cei din grup de risc cu pre-stadiu de boală, la 40% (9 din 22) pentru cei din grup de riscă fără ca freo boală (dintre cele definitorii pentru AIDS) să se fi declanşat, şi la 1% (1 din 164) la persoanele care nu aparţineau grupurilor de risc şi nu sufereau de afecţiuni definitorii AIDS!

Ceea ce înseamnă că testele lui Gallo, aceleaşi pe care le folosim şi astăzi (chiar şi aşa îmbunătăţite cum vor să susţină uni), iau în considerare o “recunoaştere a persoanelor dintrun anumit grup de risc, mai ales a celor care au dezvoltat o anumită afecţiune de tip boală-AIDS.”

Tocmai de aceea cercetătorii nu au putut izola şi analiza retrovirusul HIV, căci persoanele “indicate” ca infectate HIV erau de fapt testate conform altor criterii decât cele ale unei afecţiuni anumite provocată de un anume retrovirus. Căci doar astfel se pot justifica diluţia anormal de mare şi criteiile de identificare a culorii galben, care sunt particulare testelor EILSA şi Western-Blot pentru retrovirusul HIV!
Alte experimente şi încărcătura virală

Giraldo recunoaşte că multe întrebări rămân încă fără răspuns. Astfel el nu a putut cerceta Western-Blot şi PCR, şi aceasta din motive obiective, financiare. „Deoarece îmi lipseau fondurile necesare pentru a face aceste cercetări, nu am putut nici măcar pentru HIV-ELISA să fac toate cercetările şi analizele aşa cum aş fi dorit.” Întrucât însă HIV-Western-Blot foloseşte aceleaşi proteine pentru testare ca şi ELISA, şi asta deasemenea într-o diluţie foarte mare, fie ea chiar şi de 1:50, este de aşteptat ca rezultatele să fie similare cu cele de la HIV-ELISA. „Din păcate nu am avut ocazia să verific aceste rezultate, din lipsa fondurilor necesare. Sper însă să reuşesc să obţin fondurile respective, pentru a putea analiza HIV-ELISA şi HIV-Western-Blot în aceleaşi condiţii. De asemenea ar trebui analizat şi testul HIV-PCR (viral load) care este legat de asemenea de o diluţie mare precum şi de alte paradoxuri. Unul dintre acestea, probabil cel mai important, este faptul că izolarea virusului nu a avut loc niciodată.” Giraldo afirmă că folosirea procedurii PCR este destinată în fapt doar producerii unei mari cantităţi de HIV-RNA, cantitate care în realitate, în sângele pacienţilor, nu există. Prin metodele tradiţional-specifice virologiei, nu se poate depista în sângele pacienţilor decât eventual o foarte mică cantitate de HIV, dacă nu chiar nici un retrovirus HI.

Fără retrovirusul HI izolat (Eleopulos et al.) şi cu un AIDS care are epidemiologic o cu totul altă distribuţie decât o afecţiune contagioasă (Duesberg: „Inventing the AIDS Virus”) Giraldo încearcă să înţeleagă reacţiile „testului HIV” dincolo de perspectiva virală. El se orientează spre acele minuscule particule pe care medicina şcolastică le defineşte ca HIV. Eleopulos sugerează că acestea, conform descrierii lor, nu sunt altceva decât „microvesicule” celulare, şi în nici un caz virusuri. Iar de Harven, unul dintre pionierii retrovirusurilor şi a cercetării lor cu ajutorul microscopul electronic, confirmă şi el această părere. Pentru Giraldo testul anticorpi HIV indică o explozie a producţiei de anticorpi care reacţionează cu proteinele găsite în probele găsite şi evaluate fals ca „izolate HIV”. Acestea pot conţine o serie de factori, care au fost de către Eleopulos et al. specificaţi ca fiind adevărata cauză a AIDS (droguri, preparate din sânge pentru hemofili, supra-medicaţie antibiotică, condiţii precare de viaţă din ţările lumii a treia, etc).
Experimentele propuse de Giraldo ar putea ajuta la elucidarea misterului legat de aceste teste HIV: ce sunt ele de fapt, ce anume caută şi ce concluzii se pot trage din rezultatele acestor teste. Căci un lucru este sigur: actualele date cunoscute nu confirmă ipoteza că un test HIV-pozitiv indică o infecţie cu un anumit tip de retrovirus. Giraldo afirmă că fiecare om deţine o anumită cantitate de anticorpi contra presupuselor „proteine HIV”. Dar nu există nici un motiv pentru a trage concluzi că fiecare persoană este infectată HIV!

ELISA şi Western Blot

Pentru a putea să-l înţelegem pe Giraldo mai uşor, ar trebui să privim mai îndeaproape cum funcţionează, care anume este metodica testelor ELISA şi Western-Blot.

Atât ELISA cât şi Western-Blot relevă proteine, adică anticorpi sau antigene. Antigenele sunt proteine „străine“ cum ar fi cele care aparţin virusurilor, şi care sunt distruse (în mod normal) de sistemul imunitar. Una dintre posibilităţile sistemului imunitar de a distruge antigenele este prin producţia de anticorpi, care „leagă“ sau neutralizează antigenele. Un anume virus poate conţine circa 10 proteine diferite. Fiecare dintre aceste proteine declanşează producerea diferitelor feluri de anticorpi, la fel cum pentru o uşă cu 10 încuietori avem nevoie de 10 chei potrivite.

ELISA înseamnă “Enzyme-Linked Immunosorbent Assay”. Enzime speciale, care sunt „cuplate“ la proteinele testate, declanşează o reacţie „de culoare“ cu o inensitate care este proporţională cu cantitatea proteinelor respective din serumul pacientului.

Western-Blot funcţionează în mod asemănător. Dar spre deosebire de ELISA, care supune testării toate proteinele respective împreună (ca într-o “supă”), Western-Blot separă proteinele respective în funcţie de greutatea lor moleculară, în diferite fîşii, benzi. Deci în timp ce un test ELISA-pozitiv arată că în serumul testat există proteinele caracteristice unui anumit agent patogen, toate proteinele la un loc, dar nu poate spune cât anume, ce cantitate din fiecare aceste proteine este prezentă, testul Western-Blot poate realiza acest lucru. (Cuvântul “Western” este folosit în onoarea cercetătorului care a dezvoltat această tehnică, care a fost iniţial folosită pentru ADN. Atunci când această tehnică este folosită pentru ADN, ea se numeşte “Southern Blot”, în timp ce atunci când este folosită pentru ARN, netoda poartă denumirea de “Northern Blot”).

Aceste teste sunt metode simple şi puţin costisitoare care înlocuiesc metoda (mai complicată) de confirmare absolută, anume aceea a izolării microbului în ţesuturile pacientului. În cazul HIV=AIDS, unde se speculează infectarea celulelor sistemului imunitar de către un retrovirus, metoda absolută ar consta în izolarea HIV din sângele proaspăt al pacientului (pe care nu a reuşit-o încă nimeni).

Exactitatea acestor teste este confirmată prin rezultate pozitive la persoanele din al căror ţesuturi a fost efectuată izolarea (senzitivitate), şi prin rezultate negative în cazul persoanelor la care izolarea nu a reuşit, respectiv nu a vost găsit agentul patogen în ţesuturile persoanei (specificitate).

Paramerii testelor

Deşi reacţia (răspunsul pozitiv) doar şi la o singură proteină (din cele circa 10 introduse în substratul testului) duce în ELISA la un rezultat pozitiv, este posibil ca un Western-Blot pozitiv să nu reacţioneze cu fiecare proteină – atunci când datele izolării microbului arată că o anumită combinaţie declanşează o reacţie pozitivă cu o exactitate maximă la identificarea agentului patogen la persoane cu infecţie activă şi/sau fărăinfecţie activă cu agentul patogen.

Giraldo accentuează un aspect care a fost trecut cu vederea de către mulţi cercetători HIV (intenţionat oare?) şi care în cercetările lui joacă un rol important: ELISA şi Western-Blot nu sunt numai teste calitative (adică arată dacă proteinele căutate se află în serumul pacientului) ci sunt şi cantitative (adică arată cât anume din proteinele căutate sunt prezente în serum). Ambele pot releva cantitatea de proteine “căutate” prin măsurarea intensităţii de reacţie la test, care este vizibilă ca şi culoare.

Instucţiunile de folosire ale ELISA şi Western-Blot stabilesc clar care anume trebuie să fie intensitatea culorii pentru o reacţie pozitivă şi, în funcţie de agentul patogen căutat, cum variază intensitatea de culoare. Toate acestea duc la întrebarea legitimă: la care intensitate de culoare o reacţie este calificată ca “pozitivă”? Răspunsul se află în izolarea virusului (agentului patogen).

În mod logic doar isolarea retrovirusului poate stabili intensitatea culorii de reacţie pentru ELISA şi Western-Blot, pentru a putea cu exactitate face deosebirea dintre persoanele care sunt infectate cu un anumit agent patogen sau nu sunt infectate.

ELISA şi Western-Blot pot releva şi confirma prezenţa anticorpilor şi a antigenelor în funcţie de ceea ce conţine tesul în sine. Testele antigene conţin anticorpi şi reacţionează atunci când serumul conţine antigene (deci proteinele virusului în cazul testului pentru virus); testele anticorpi conţin antigene şi reacţionează atunci când serumul conţine anticorpi.

Testele HIV-anticorpi conţin deci presupusele proteine ale retrovirusului HI, ca antigene virale. Ele reacţionează cu serumul care conţine anticorpi care neutralizează aceste antigene. Ceea ce este denumit “testul HIV” constă din o serie de teste anticorpi, două pentru ELISA urmate de cel puţin un Western-Blot. Atât testele anticorpi cât şi cele antigene pot oferi rezultate valabile în indicarea unei infecţii virale. Dar numai izolarea virusului poate arăta dacă aceste teste pot identifica persoane cu sau fără infecţie virală activă.

Există ELISA şi Western-Blot pentru anticorpi HIV şi pentru antigene HIV. Dar testele HIV-antigene nu sunt folosite pentru diagnosticul infecţiei HIV. La fel ca şi în cazul întrebării : de ce este folosită o diluţie atât de mare pentru ELISA şi Westrn-Blot HIV?  nici la întrebarea: de ce nu se folosesc testele ELISA HIV-antigene pentru diagnosticul infecţiei HIV? nu a putut nimeni oferi o explicaţie.

Totuşi literatura de specialitate este destul de clară: în timp ce foarte multe persoane din grupurile de risc cunoscute, inclusiv marea majoritate a celor deja bolnavi de AIDS răspund pozitiv la testele HIV-anticorpi, doar cei cu afecţiuni AIDS tind şi către un rezultat pozitiv la HIV antigene (Piatak, Science 259, 1993). Adică, mai simplu spus, în timp ce testele HIV-anticorpi pot identifica ca  “pozitiv” multe persoane sănătoase, testele HIV-antigene nu fac acest lucru, indicând reacţie “pozitivă” doar la acele persoane care se află întradevăr în faza de boală AIDS.

(Oare mai este încă o dată nevoie să vă reamintesc numele acestui Site? OUI BONO? Cine poate profita din “ştampilarea” unor persoane sănătoase, fie ele şi persoane care aparţin grupurilor de risc, ca fiind “AIDS pozitiv”?)

Şi Giraldo spune că diluarea extremă a serumului poate oferi o anumită siguranţă rezultatelor testelor. Dar aceasta doar în cazul în care această diluare are ca scop îmbunătăţirea gradului de exactitate confirmată prin izolarea virusului.

Bibliografie:
[1] RA April 1997: Colombian Physician’s Odyssey

[2] RA Juni/Juli/August 1997: The Isolation Question – s.http://www.rethinkingaids.com/HomePage/Archive/1997/RA970678IsolationQuestion.html

[3] RA November/Dezember 1998: Retrovirus Pioneer Rejects HIV-AIDS Model – s.http://www.rethinkingaids.com/HomePage/Archive/1998/RA981112DeHarvenByPhilpott.html

[4] RA Juli 1996: CDC Releases HIV/AIDS Data For 1995: What HIV/AIDS Epidemic? – s. 
http://www.rethinkingaids.com/HomePage/Archive/1997/RA9707WhatEpidemic.html

[5] RA November 1997: The Nushawn Williams Affair – s.http://www.rethinkingaids.com/HomePage/Archive/1997/RA9708NushawnWilliams.html

[6] RA Oktober 1996: Viral Load of What? – s. http://www.virusmyth.net/aids/data/chjppcrap.htm

Complectare

Acest articol, apărut sub redactarea lui Paul Philpott a apărut în „Rethinking AIDS“ în Mai 2000.

Între timp, o serie de specialişti şi cercetători au obţinut noi cunoştinţe asupra falsităţii  „teoriei HIV=AIDS“. Unul dintre aceştia, şi după părerea mea poate cel mai reamarcabil dintre ei, este Dr. Med. Heinrich Kremer. În continuare am să încerc să vă ofer traducerea unui scurt pasaj din lucrarea lui Kremer „Revoluţia tăcută a medicinei cancerului şi a AIDS“, pasaj care confirmă supoziţiile lui Giraldo:

„Un test HIV-pozitiv nu oferă decât informaţii asupra cantităţii de anticorpi care se află la un anumit moment dat în serumul unei persoane, care anticorpi reacţionează cu proteinele oferite de substratul testului. Deoarece sensibilitatea testelor este stabilită la o valoare foarte ridicată, se pot releva în probele testate anticorpi analogi, care pot reacţiona pozitiv sau negativ. Definitoriu pentru un rezultat negativ nu este deci faptul că probantul are în serum anticorpii respectivi care să reacţioneze cu proteinele oferite de substratul testului, ci doar cantitatea de anticorpi care este sau nu este suficient de mare pentru a atinge nivelul de măsurare impus de test (N.tr. vezi diluţie 1:400 sau 1:50). În sensul teoriei HIV, asta înseamnă doar că unii au mai puţini anticorpi, şi deci sunt “negativi” iar alţii au mai mulţi anticorpi şi sunt deci “pozitivi”. Dar în esenţă ambele grupe pot fi, în sensul teoriei retrovirale HI, infectate HIV. Nivelul de sensibilitate al testului pentru “HIV-pozitiv” şi “HIV-negativ” este stabilit complect arbitrar, deoarece virusul nu este doar de la o anumită cantitate de anticorpi “în sus” prezent în organism. El este sau nu este.” –sfârşitul citatului, pagina 111 din sus-menţionata lucrare a Dr.Kremer.

Aici ar trebui să ne amintim faptul că în serum sunt prezenţi foarte mulţi anticorpi, pentru afecţiuni anterioare care de mult timp au fost „rezolvate“ de către organism. Gallo şi echipa lui nu face altceva, prin testul HIV creat în 1984 (iar toate celelalte teste aşa-zis perfecţionate, apărute ulterior, continuă în aceeaşi linie), decât să releve existenţa unor anticorpi, într-o anumită cantitate, mare, anticorpi care au de a face cu o serie de afecţiuni. Ori este cunoscut faptul că în cazul pacienţilor AIDS, ca urmare colabării sistemului imunitar, apar o serie întreagă de afecţiuni oportuniste. Dar acestea au de a face cu sabotarea sistemului imunitar printr-o serie de toxine, care au ca efect dezechilibrarea balanţei TH1-TH2 din limfocite, şi deci ca urmare o supraproducţie de anticorpi (citochine tip 2-TH2), în timp ce cealaltă linie de apărare, prin TH1 (citochine tip1 respectiv prin monoxid de azot) este subpresată. Ori intracelular au eficacitate doar doar TH1, în timp ce TH2 sunt eficace extracelular.

Poate că unii vor înţelege deocamdată prea puţin din ceea ce am adăugat eu aici, în complectarea citatului din lucrarea Dr. Kremer. Sper să-mi ajute Dumnezeu să pot să vă prezint cât mai multe extrase din remarcabila carte a lui Kremer, pentru a putea înţelege mai bine, într-un limbaj mai simplu, mecanica reală a sistemului imunitar, conform ultimelor descoperiri şi cunoştinţe ştiinţifice.

De mare ajutor mi-ar fi în acest sens un specialist, sau măcar un student în medicină-imunologie, împreună cu care să pot formula mai exact, în limbajul român de specialitate, informaţiile prezentate în lucrarea Dr. med. Kremer. Sper că voi putea găsi pe cineva care să fie interesat în această intreprindere.

Acuma poate mulţi dintre noi vor înţelege mai bine de ce este atât de importantă izolarea restrovirusului HI, la fel ca şi cea a retrovirusului HC! De ce în toate discuţiile legate de ipoteza HIV=AIDS sau de cea HCV=hepatita C, punctul central este izolarea retrovirusului respectiv.

Fără a izola aceste retrovirusuri, nu putem cunoaşte cu certitudine nici componenţa proteinică a lor, deci a antigenelor şi respectiv a anticorpilor, deci nu putem stabili nici specificitatea şi nici senzitivitatea testelor ELISA şi Western-Blot pentru aceşti agenţi patogeni.

Se conturează din ce în ce mai clar faptul că, în dorinţa de a găsi un “vinovat”, un virus răspunzător pentru o anumită afecţiune, a fost creată o «construcţie virtuală», ca în jocurile virtuale de pe computere, construcţie teoretică ipotetică, ce ignoră orice element sau argument care nu se potriveşte în «jocul virtual» respectiv, şi modifică în funcţie de necesităţi datele problemei, “pe ici pe colo, prin părţile esenţiale”, vorba lui nenea Iancu.

Traducere Qui bono.

Abstract

Testele pentru detectarea virusului „HIV“ (human immunodeficiency virus) nu detectează „HIV“; ele răspund prin „pozitiv“ la o largă gamă de afecţiuni. Docmentele originale (iniţiale) ale laboratorului lui Gallo nu demonstreazăcă „HIV“ provoacă AIDS. Patentul bazat pe aceste documente nu demonstrează că testul „HIV“ propus, care este un test pentru anticorpii „HIV“, este specific anticorpilor „HIV“.

Începând cu anunţul iniţial precum că „HIV este cauza probabilă a AIDS“ şi până la afirmaţia că „anticorpii HIV demonstrează o infecţie activă cu HIV“ avem de a face cu o evoluţie nejustificată care s-a desfăşurat subliminal. Seturile de teste „HIV“ au fost aprobate doar pentru un control al sângelui şi nu constituie un diagnostic de infecţie. Nu există un „standard de aur“ pentru testul „HIV“; testele actuale sunt un adaos (un accesoriu) la diagnosticul clinic al infecţiei „HIV“.

Consecinţa aplicării false a testelor “HIV“ duce la inducerea unei afecţiuni iatrogene unor persoane sănătoase (sau în orice caz neinfectate cu vreun agent patogen denumit „HIV“) şi la terapierea acestora cu medicamente extrem de toxice pentru tot restul vieţii.

Introducere

Aşa numitul „test HIV“ nu a dovedit că poate detecta o infecţie cu acest virus (human immunodeficiency virus, un retrovirus), deşi de peste un sfert de secol aceste teste au fost larg folosite pentru a diagnoza o astfel de infecţie. (Sursa bibliografica 1: Test kit inserts. Available at: aras.ab.ca/HIVTest  Information.zip. Accessed Nov 27, 2009. – pe mai departe în text doar numarul sursei biografice – sursele apar la sfarşitul articolului)

Testele sunt pentru anticorpi (2) şi sunt aprobate doar pentru analiza sângelui, criteriul lor primar este sensibilitatea, şi nicidecum specificitatea, iar rezultatele fals pozitive nu stârnesc prea multe îngrijorări. Dezbaterile tehnice (3) asupra modului prin care poate fi detectată infecţia „HIV“ arată prin ele înşăşi că testele sunt insuficiente pentru a diagnoza infecţia.

În realitate, un rezultat „pozitiv“ poate fi influenţat de o multitudine de cauze şi condiţii cum ar fi hipergammaglobulinemia, tuberculoza, vaccinarea contra gripei (influenza) (4), primirea de imunoglobulină tetanos(5,6) şi chiar sarcina. (7-9)

Istoria din spatele acestor condiţii cuprinde câteva aspecte majore:

1-pretenţia iniţială a descoperirii sau identificării unui retrovirus cauzator al AIDS;

2-metoda patentului de detectare a anticorpilor despre care se pretinde a fi specifici pentru „HIV“ si astfel pretenţia construirii unui test „HIV“;

3-extrapolarea pretenţiei că testele „HIV“ detectează anticorpi asupra presupunerii că un rezultat „pozitiv“ reprezintă dovada unei infecţii „HIV“;

4-în absenţa oricărui „standard de aur“, folosirea unui prim test (necertificat, nevalidat) de anticorpi ca bază a validării (certificării) tuturor celorlalte teste (un „standard de aur“ se poate obţine doar atunci când avem date asupra aupra virionilor puri de „HIV“ obţinuţi de la un individ „HIV“-pozitiv.)

Punerea complect eronată a semnului egal între un test „pozitiv“ şi o infecţie cu „HIV“ a avut şi are încă grave consecinţe: indivizi sănătoşi la care la un moment dat a rezultat un test „pozitiv“, au suferit daune fizice, psihice şi material grave.

În cele ce urmează, atunci când voi cita lucrări mai vechi care implică terminilogia iniţială de

„T-limfotropic uman“, virus (HTLV-III) şi virus asociat adenopatiei limfatice (LAV), aceşti termeni vor fi folosiţi în locul termenului mai recent de „HIV“.

Anunţul descoperirii unui retrovirus care cauzează AIDS

„HTLV-III este cauza probabilă a sindromului imunodeficitar autodobândit (SIDA=AIDS)“ anunţa Secretara Departamentului pentru Sănătate (HHS) la o conferinţă de presă ce a avut loc pe data de 25 Aprilie 1984, făcând astfel o introducere presupusului descoperitor, Robert Gallo. Patru articole ulterioare apărute în revista „Science“ se străduiau să facă dovada acestei afirmaţii.

Popovic et al. (10) descriau o linie de celule T „nemuritoare“ (în laboartoare se folosesc linii de celule care se reproduc permanent singure, independent de un organism gazdă şi care sunt în fapt celule cancerigene) în care se putuseră obţine mari cantităţi de HTLV-III prin co-cultivare cu celule T presupus infectate. Despre retrovirus se spunea că fusese detectat prin prezenţa transcriptazei reverse (reverse transcriptase – RT). De asemenea activitatea RT fusese criteriul pentru care se alesese o densitate de 1.6 g/ml pentru zaharoză (sucroză) ca „bandă“ în care se spunea că virusul fusese găsit la ultracentrifugare. (Prin centrifugae particulele şi moleculele dintr-un preparat, în funcţie de greutatea lor proprie, se acumulează în anumite regiuni, numite „benzi“).

Oricum, RT (revese transcriptase) este prezentă (şi) în celulele normale (11,12), fapt care alterează fundamental lucrarea lui Popovic precum şi o serie de alte cercetări subsidiare şi adiacente ale „HIV“. Microscopia electronică a pretins să arate o „mare cantitate de particule virale extracelulare“; oricum însă, acest lucru poate fi demonstrat doar prin izolarea şi purificarea acestor particule şi prin stabilirea certă a faptului că aceste particule sunt întradevăr virioni, lucru ce nu a fost efectuat niciodată. În consecinţă se spune despre vius că a fost detectat via (prin) reacţia antige-anticopi, dar acest lucru implică o tautologie (teutologie=greseală de limbaj care constă în repetarea inutilă a aceleiasi idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm). În consecinţă a urmat o discuţie de genul “izolarea nu este izolare”sau “purificarea nu este purificare”.

În continuare s-a statuat că proteinele HTLV-III au fost găsite în 85% dintre pacienţii AIDS şi că virusul HTLV-III este înrudit cu HTLV-I şi HTLV-II, retrovirusuri descoperite anterior de Gallo. Spre deosebire de aceasta, virusul LAV, descris iniţial de Barre-Sinoussi şi Montagnier, nu era pus în legătură cu HTLV-I şi HTLV-II, iar anticopii erau prezenţi în dor 37,5% dintre cazuri (seruri recoltate de la pacienţii AIDS). Toate aceste afirmaţii se vor dovedi în curând a fii false.

HTLV-III era întradevăr LAV, o mostră (probă) a acestuia fiind transmisă la acea vreme de către Montagnier şi Barre-Sinoussi lui Gallo, care a folosit-o dând-o drept a lui. Astfel că în 2009 premiul Nobel a fost atribuit doar lui Montagnier şi Barre-Sinoussi, Gallo fiind exclus (pentru fraudă ştiinţifică, sau mai exact pentru furt şi escrocherie).Alte numeroase greşeli au fost relevate în activitatea laboratorului lui Gallo, şi doar datorită acesto greşeli tehnice, Gallo a reuşit ulterior să scape de acuzaţia de „fraudă ştiinţifică“. (13) (Altfel spus, lucrările lui Gallo erau atât de pline de greşeli tehnice, încât a putut să se ascundă în spatele acestora, spunând că din aceasta cauza a comis o „eroare tehnic“ şi nu un furt calificat. Adică, …portofelul meu semăna atât de tare cu portofelul tău, încât din greşeală mi-am băgat mâna în buzunar la tine şi l-am luat….).

Într-un articol colectiv, Gallo et al. (14) pretindeau că au izolat HTLV-III la 26 dintre 72 de pacienţi AIDS, 18 din 21 fiind în stadiul de pre-AIDS, 3 din 4 erau mame sănătoase cu copii bolnavi de AIDS, iar 1 din 22 erau „subiecţi normali homosexuali“. Oricum, cu cât boala devenea mai severe, ar fi fost de aşteptat să se găsească mai mulţi agenţi patogeni activi (o cantitate mai mare) decât mai puţini (o cantitate mai mică), astfel că apare ciudat faptul că această „cauză primară a AIDS“ nu putuse fi găsită decât în 36% dintre pacienţii aflaţi în faza de boală activă, atâta timp cât putuseră fi găsiţi în 85% dintre cei cu pre-AIDS!

Pe deasupra încă, simptomele „pre-AIDS“ erau febra şi inflamarea ganglionilor limfatici, simptome care se întâlnesc în multe alte boli care nu sunt „precursoare“ specifice pentru AIDS; aceste simptome sunt considerate a fi precursoare pentru AIDS doar atunci când apar la persoane încadrate în „categoriile de risc“, homosexuali sau consumatori de droguri injectate intravenos. Nemai vorbind de faptul că termenul „izolare“ a fost fraudulos folosit, aşa cum arătam mai sus.

Un al treilea articol publicat în aceeaşi perioadă de timp (15) pretindea din nou că HTLV-III este „un adevărat membru al familiei retrovirusurilor HTLV“ dar totuşi „… clar distinc faţă de HTLV-I şi HTLV-II“. În acest fel se crea o confuzie în privinţa tipului de antigen care era asociat fiecăruia dintre aceste retrovirusuri. Astfel, p61 şi p65 erau „descifraţi la HTLV-I“, iar acum deseori erau depistaţi în serul pacienţilor AIDS. Antigenele HTLV-III erau „asemănători în mărime“ (dimensiune) cu cei ai altor virusuri HTLV, dar includeau trei grupuri „serologice noi“: p44 şi p24, care erau un „grup specific“; p65 care era comun şi celorlalte virusuri HTLV; şi un al treilea grup de „afiliere necunoscută“. Într-un alt loc din articol se spunea că „anticorpii pentru structurile proteinice HTLV, mai ales p24 şi p19… nu sunt detectabili la marea majoritate a pacienţilor AIDS…“

Ulterior însă p24 este inclus printre „cele mai proeminente.. antigene“ ale HTLV-III, anume „p65, p60, p55, p41 şip24“. Mai puţin proeminenţi erau p88, p80, p39, p32, p28, şi p21.“ Unele reacţii „încrucişate“ ale p65 cu HLTV-I au fost recunoscute (acceptate), la fel ca şi reacţii încrucişate cu antigene relatate Gag nespecifice. Cu toate acestea, specifici au fost declaraţi p65, p55, p41, p39, p32, şi p24 ca fiind „noua expresia a infecţiei virale“; dar bineînţeles că aceasta nu exclude posibilitatea ca aceste antigene să fie corelate cu alţi agenţi patogeni, în afara HTLV-III.

Este evident că anomaliile imunitare găsite la pacienţii AIDS sunt de asemenea găsite la persoane care suferă de, spre exemplu, tuberculoză, diabet, malarie, macroglobulinemie, anemie aplastică sau thalassemie, şi de asemenea că ei pot fi induşi prin adrenalină, prednison sau virusul Epstein-Barr. (16)

Al patrulea articol (17) raporta faptul că antigenele HTLV-III reacţionau cu serul a 88% dintre pacienţii AIDS şi cu 79% dintre homosexualii cu simptome pre-AIDS precum şi cu mai puţin de 1% dintre subiecţii heterosexuali. De această dată reacţia majoră se spunea că a fi contra p41. Ceea ce trebuieşte aici însă remarcat (şi reţinut pentru viitor) este faptul că antigenele reacţionau la 88% dintre pacienţii AIDS, deşi HTLV-III fusese găsit doar în 36% dintre pacienţi.

Deseori până acuma a fost remacat şi subliniat faptul că acest aticol era departe de a demonstra că HTLV-III era necesar şi suficient pentru AIDS; spre exemplu că „aceste evidenţe nu constituie dovada izolării unui retrovirus, dovada că virusul ar fi exogen sau dovada că virusul a cauza AIDS.“ (18) Întradevăr, lucarea lui Gallo reprezenta în fapt o pocedură ciculară: (19, 20) se arăta că anticorpii din serul pacienţilor AIDS şi pre-AIDS reacţionau cu material preluat din culturi infectate cu agenţi neidentificaţi prezenţi în serul subiecţilor AIDS şi pe-AIDS. Deficienţa cea mai gravă a studiului respectiv era însă că nu se arăta dacă există sau nu o reactivitate similară în cazul altor condiţii fiziologice sau al altor afecţiuni în afară de AIDS, iar studiile ulterioare au relevat întradevăr multe situaţii şi condiţii în care testele HIV prezentau rezultate „fals pozitive.“

Patentul pentru detectarea virusului

Patentul US 4.520.113, datat 28 Mai 1985 şi acordat lui Robert Gallo şi colaboratorilor Mikulas Popovic şi Mangalasseril G. Sarngadharan, clama că „antigenii asociaţi cu infecţia celulelor umane cauzată de către acest virus sunt recunoscuţi ca fiind specifici pentru anticorpii pacienţilor AIDS. În mod expres, HTLV-III izolat de la pacienţii AIDS şi transmis prin co-cultivare cu o linie celulară HT sunt detectaţi specific la anticorpii din serul uman prelevat de la pacienţii AIDS.“

Testul nu este specific

Noul test era foarte simplu de manevrat având în vedere că a dat un rezultat pozitiv în 88% dintre pacienţii AIDS şi 79% dintre homosexualii pre-AIDS, dar mai ales având în vedere că reacţii de asemenea „pozitive“ au fost constatate la donatori de sânge (evident neinfectaţi) (17), ceea ce a dus de la bun început la concluzia că testul nu este specific.

Unul dintre motive este pretenţia că p41ar fi cel mai caracteristic şi proeminent antigen specific „HIV“ şi că p65, p60, p55 şi p24 „nu au fost detectaţi în serul normal“. Se ştie însă că p24 a fost găsit în cantitate substanţială la pacienţii cu scleroză multiplă, limfoma celulelor T şi în cazul negilor generalizaţi.(21) Încă şi mai mult, la aproximativ 15% dintre donatorii de sânge sănătoşi, p24 constituia „banda pedominantă“ în testul Western Blot, iar p41 a fost de asemenea găsit în trombocitele indivizilor sănătorşi.(18) Departe de a fi specifici pentru pacienţii „HIV“ sau AIDS,p24 şi p41 nu sunt nici măcar specifici pentru o stare de boală în general.

Isolarea nu este izolare; purificarea nu este purificare

În documentaţia patentului la fel ca şi în articolele timpurii din „Science“, precum şi în toată literatura „“HIV“/AIDS de până în prezent, „izolarea“ şi „purificarea“ nu au acelaşi înţeles (sens) cu ceea ce se înţelege în pactica comună asupra acestor doi temeni, şi anume că „izolare“ înseamnă ca particula pertinentă să fie extrasă din locaţia ei originară (în cazul nostru, din serumul unui pacient „HIV“-pozitiv), iar „purificare“ eliminarea tuturor elementelor străine din „izolat“, cu scopul de a rămâne complect liber doar entitatea pertinentă (în cazul nostru, virusul „HIV“).

Spre deosebire de aceste definiţii şi înţelesuri general comune, în limbajul „HIV“/AIDS, „izolare“ şi „purificare“ nu înseamnă izolarea şi purificarea „HIV“ de la un pacient AIDS sau de la un individ “HIV“ pozitiv. În fapt, celule albe de sânge de la un pacient sunt cultivate împreună cu celule T dintr-o linie „nemuritoare“ original stabilită de Gallo, care a folosit suplimentar stimulată extern cu substanţe cum ar fi fitohemaglutinin sau IL-2, care se presupunea că fac culturile de celule sensibile la retrovirusuri.

Se susţine că a fost efectuată „izolarea“ dacă: 1 – cultura prezintă o activitate RT (reverse treanscriptase) – despre care oricum ştim acuma că nu este specifică retrovirusurilor (11, 12) sau

2 – când un extract din această cultură este capabil să facă ceea ce făcea izolatul original, adică să infecteze alte culturi. O astfel de procedură nu reuşeşte a demonstra că exista prezent vreun virion în izolatul original recoltat de la o fiinţă umană: orice virion autentic prezent în cultură poate fi generat prin procedeele de cultivare. Nu se poate exclude faptul că o cultivare produce ab initio o entitate ce poate genera un răspuns pozitiv al testului „HIV“. Intradevăr, genomul uman normal include astfel de secvenţe ADN similare (omoloage) cu „HIV“, iar acest lucru poate fi exprimat (se poate petrece) prin anumite tehnici de cultivare similare cu cele folosite în cercetaea „HIV“/AIDS. (18)

„Purificare“ în limbajul „HIV“/AIDS înseamnă că materialul presupus a fi contaminat cu „HIV“ este ultra-centrifugat într-un mediu special (preparat special) iar anumite sedimente dintr-o anumită densitate sunt consideate a fi „HIV“. În realitate, fotografiile unui astfel de„izolat“ şi „purificat“ făcute cu microscopul electronic ne prezintă o adunătură pestriţă de resturi (deşeuri, gunoi) celulare. Este evident că nu conţin virioni puri, ba chiar nu există nici o dovadă că ar conţine în general vreun virion. (22, 23)

Gallo a mai pretins de asemenea că nu este necesară o purificare a virusului „HIV“ deoarece metoda sa de cultivare producea atât de mult (cantitativ) din acesta, încât nu mai avea importanţă ce ar mai fi conţinut în plus: „În privinţa purificăii… retrovirusul iese afară din celulă (prin membrana ei). În acest caz, incorporează anumite proteine celulare. Dacă ai o cantitate mică de virus pe care o pui în sucroză (mediul pe bază de zahăr folosi în procedeul de ultra-centrifugare) va fi greu. Ori prin procedura de cultivare obţinem o mare cantitate de virus dintr-o cantitate mică de celule, astfel că virusul conţine mai puţine proteine proprii celulei gazdă, şi deci este mai pur.“ (24)

Această afirmaţie, că o mare cantitate de presupus virus în comparaţie cu deşeurile celulare este bună sau mai bună decât virusul pur, nu poate sta în picioare. Prezenţa a ceva necunoscut, nedetectat, indiferent în cât de puţină cantitate, poate deforma experimentul precum şi rezultatul lui. Impurităţile prezente într-o cantitate prea mică pentru a putea fi detectate pot produce efecte măsurabile, dacă aceste efecte sunt de natură enzimatică sau catalitică.

HIV Tests Are Not HIV Tests (102.1 KB) Articolul original din
Journal of American Physicians and Surgeons, Volumul 15, Numărul 1, Primăvara 2010

http://www.thefreelibrary.com/HIV+tests+are+not+HIV+tests.-a0221433814

http://www.jpands.org/jpands1501.htm
]]> http://nuexistasida.wordpress.com/2010/08/01/testele-hiv-nu-sunt-teste-hiv-henry-h-bauer-ph-d/feed/ 0 47.952292 27.556254 47.952292 27.556254 admin http://nuexistasida.wordpress.com/2010/02/16/video-nu-exista-sida/ http://nuexistasida.wordpress.com/2010/02/16/video-nu-exista-sida/#comments Tue, 16 Feb 2010 12:44:49 +0000 admin http://nuexistasida.wordpress.com/?p=29 ]]>
]]> http://nuexistasida.wordpress.com/2010/02/16/video-nu-exista-sida/feed/ 0 47.952292 27.556254 47.952292 27.556254 admin http://nuexistasida.wordpress.com/2008/08/10/sida-%e2%80%93-mistificare-la-scara-globala/ http://nuexistasida.wordpress.com/2008/08/10/sida-%e2%80%93-mistificare-la-scara-globala/#comments Sun, 10 Aug 2008 01:22:29 +0000 admin http://nuexistasida.wordpress.com/?p=23 ]]> Irina Mihailova Sazanova – doctor cu o practică de 30 de ani, autoarea cărţii „HIV/SIDA: virusul virtual, sau provocarea secolului” şi „ SIDA: condamnarea se amână”, autoarea traduceri cărţilor doctorului Piter Diuseberg „SIDA – virusul inventat”/( «Inventing the AIDS virus», Regnery Publishing, Inc., Washington, D.C.), şi „Infecţia SIDA: am fost induşi оn eroare?”/( “Infectious AIDS: Have We Been Misled?“, North Atlantic Books, Berkeley, California).

Sazanova a acumulat un volum impunător de informaţii în problematica dată, printre care şi informaţii ştiinţifice, care combate teoria „Ciumei sec. XX”, oferite de către savantul ungar Antal Makk. Korespondentul ziarului „Pravda.Ru” Inna Kovalenko a adresat Irinei Sazonova întrebările care ne interesează pe fiecare din noi:

- Doamnă Sazonova, este cunoscut faptul că prima informaţie despre HIV/SIDA, care a pătruns în URSS, s-a parvenit mai întâi din Elista, apoi din Rostov şi Volgograd. După vreme mai bine de un sfert de veac, ameninţarea era când de proporţia unei pandemii general-umane, când cu apariţia de speranţe despre oarecare vaccine descoperite. Şi ca din senin, cartea Dvs.: ea răstoarnă peste cap toate viziunile asupra bolii SIDA. Este chiar SIDA o mistificare la scară globală?No si

- Existenţa virusului HIV/SIDA a fost transformat în „argument ştiinţific” în SUA prin anul ’80. După aceasta au apărut multe articole pe această tematică. Dar deja atunci, academicianul Valentin Pokrovskii spunea despre faptul că totul încă trebuie cercetat şi controlat. Nu ştiu cum a fost cercetat ulterior de către Pokrovskii acest subiect, dar timp de 25 de ani în lume au apărut multe lucrări ştiinţifice pe această tematică, care contraziceau prin procedee experimentale şi clinice, teoria provenienţei SIDA-ei.  În special, lucrările grupului australian de savanţi, în frunte cu Eleni Papadopulos, lucrările savanţilor coordonat de către profesorul din California Piter Duesberg, savantul ungar Antal Makk, care a lucrat în multe ţări ale Europei, Africii şi a condus clinica din Dubai. Asemenea savanţi оn lume sunt mai mult de 6 mii. Ei sunt savanţi cunoscuţi şi în cunoştinţă de cauză, inclusiv laureaţi ai premiului Nobel. Şi în sfârşit, faptul că virusul HIV nu a fost descoperit, au mărturisit-o chiar „descoperitorii” lui – Luc Montagnier din Franţa şi Robert Gallo din SUA.

Cu toate acestea minciuna la scară globală continuă… Eforturi considerabile şi bani enormi sunt implicaţi în acest proces. Acelaşi Antal Makk, la un congres оn 1997, în detaliu a relatat despre căile creării, de către guvernanţii SUA, a establishment-ul SIDA, în care se încadrează numeroase ONG-uri, servicii specializate, reprezentanţii organelor şi instituţiilor medicale, companiilor farmaceutice, diferite comunităţi de luptă contra SIDA, de asemenea şi a SIDA-jurnaliştilor.

- Dumneavoastră, aţi încercat să distrugeţi această mistificare?

- În virtutea posibilităţilor mele modeste am publicat două cărţi, un şir de articole, am participat În emisiuni radio, În emisiuni la televizor. În 1998 am expus punctul de vedere al oponenţilor teoriei SIDA În cadrul dezbaterilor parlamentare din Duma de stat a Federaţiei Ruse asupra „măsurilor de neamânat cu privire la contracararea răspândirii SIDA “. Drept răspuns am auzit tăcere …tăcerea celor prezenţi În sală, inclusiv a preşedintelui „PAMH” Vladimir Pokrovskii şi a fiului acestuia Vladimir Pokrovskii- care conduc Centrul pentru profilaxie şi de luptă contra SIDA. Iar ulterior – creşterea alocărilor financiare în acest domeniu al medicinii. SIDA – este o afacere de proporţii inimaginabile.

- Să înţeleg că sute de cercetări ştiinţifice, cercetări medicale, fapte credibile, care contrazic teoria virusului SIDA, pur şi simplu este ignorate? De ce se întâmplă aceasta?

- Totul este foarte simplu de explicat. Explic cu un limbaj pe înţelesul oricui. Nimeni nu afirmă că nu se vorbeşte de loc despre inexistenţa SIDA-ei. Lucrurile nu stau chiar aşa. SIDA – sindromul imunodeficienţei dobândite – este. El a fost, este şi va fi. Dar el nu este provocat de un virus. Respectiv, să te infectezi cu el, în sensul general acceptat, a te „infecta” – este imposibil. Dar, dacă doriţi, poate fi cultivat. Despre imunodeficienţă se cunoaşte de mult timp. Toţi studenţii-medici şi acum 30 de ani, şi cu 40 de ani în urmă, atunci când despre SIDA nici nu se vorbea, le povesteau, că insuficienţa imunitară poate fi ereditară şi căpătată. Noi cunoşteam toate bolile, care astăzi s-unt „coagulate” în termenul de SIDA. În versiunea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, SIDA sunt numite bolile anterior studiate precum, candidoza traheii, a bronhiilor, a plămânilor, esofagului, criptosporodioză, agenţi de salmonella, tuberculoză pulmonară, pneumocitoză, herpes obişnuit, infecţie citomegalovirală (cu degenerarea altor organe, în afară de ficat, fiere şi a ganglionilor limfatici), cancer uterin (invaziv), sindromul epuizării şi altele.

Speculaţiile în jurul subiectului HIV/SIDA – este cea mai mare minciună pe piaţa contemporană a medicinii. Starea slăbită a imunităţii, adică imunodeficienţei, sunt cunoscute doctorilor din timpuri străvechi. Există cauze sociale a imunodeficienţei – sărăcia, subnutriţia, narcomania şi altele. Sunt cauze ecologice. În fiecare caz particular, slăbirea imunităţii necesită o cercetare minuţioasă şi conştiincioasă a bolnavului pentru a determina cauzele imunodeficienţei. Voi repeta, sindromul imunodeficienţei dobândite, a fost este şi va fi. De asemenea, cum au fost sunt şi vor fi bolile, apărute în rezultatul slăbirii imunităţii. Nici un doctor, nici un savant nu poate nega şi nici nu neagă. SIDA nu este o boală infecţioasă şi nici nu este provocată de nici un fel de virus. Până la ora actuală, nu exist dovezi ştiinţifice concludente a virusului imunodeficienţei omului, care ar provoca SIDA. Voi cita o autoritate de talie mondială, Cerry Mullis, biochimist, laureat al premiului Nobel: „Dacă există vrio dovadă, a faptului că HIV provoacă SIDA, ar fi trebuit să existe documente ştiinţifice, care toate împreună sau fiecare în parte ar fi trebuit să demonstreze acest lucru cu o precizie maximă. Nu există nici un asemenea fel de document”.

- Irina Mihailova, iertată-mi fie naivitatea, dar oamenii mor cu diagnoza infecţiei HIV!?

- Iată un exemplu relevant. În Irkutsc s-a îmbolnăvit o domnişoară. A fost detectată seropozitivă şi a fost diagnosticată cu infecţia HIV. Au început s-o trateze. Terapia antiretrovirală fata o suporta cu complicaţii grave. În fiecare zi era constatată înrăutăţirea stării sănătăţii. La scurt timp fata a murit. Autopsia a descoperit faptul că toate organele ei erau afectate de tuberculoză. Adică fata, pur şi simplu a murit de sepsis, provocat de bacilul de tuberculoză. Dacă ar fi fost diagnosticată adecvat, adică – tuberculoză – şi ar fi fost tratată cu medicamente anti-tuberculoză, şi nu cu antiretrovirale, ea ar fi putut trăi.

Adepţii mei – anatomopatologul din Irkutsc VladimirAgheev – de 15 ani face o lucrare de cercetare dedicată în totalitate problemei SIDA. Astfel, făcând disecţia celor careau murit, majoritatea cărora erau puşi la evidenţa centrului SIDA din Irkutsk, drept HIV infectaţi, şi a constatat că toţi ei erau narcomani şi au murit în principal din cauza hepatitelor şi tuberculozei. Urme de HIV la această categorie de cetăţeni nu a fost depistat, deşi, fiecare virus trebuie să lase urma sa în organism. În lume în general încă nimeni nu a văzut virusul SIDA. Dar aceasta nu împiedică oamenii cointeresaţi să lupte cu un virus nedescoperit. Mai rău, să lupţi cu mijloace periculoase. Totul constă în faptul că terapia antiretrovirală, care trebuie să lupte cu infecţia HIV, ea însăşi provoacă imunodeficienţă, deoarece omoară toate celulele la olaltă, în special măduva spinării care răspunde direct de sistemul imun al omului. Medicamentul AZT (zidovudină, retrovir), cu care tratează SIDA, a fost inventat demult pentru tratarea cancerului, dar nu se încumetau să-l utilizeze clasând preparatul în categoria celor deosebit de toxice.

- Narcomanii sunt adesea jertfele diagnosticate cu SIDA?

- Da. Deoarece substanţele narcotice sunt foarte toxice pentru celulele imunităţii. Sistemul imunitar este distrusă din cauza drogurilor şi nu a unui virus. Drogurile distrug ficatul, care are funcţia de a curăţa şi elimina şi neutralizează toxinele din organismul omului, iar cu un ficat bolnav te poţi îmbolnăvi de orice. La narcomani, în cele mai multe cazuri se dezvoltă hepatita toxico-medicamentoasă. SIDA la fel se poate dezvolta din cauza drogurilor, dar nu este infecţios şi nu se transmite de la om la om. Alt ceva este, că pe fundalul imunodeficienţei se poate dezvolta orice boală infecţioasă, care poate fi contagioasă. Aici se încadrează şi Hepatita B şi demult cercetata boală Botkin – Hepatita A.

- Dar nu doar narcomanilor le est pusă diagnoza HIV. E chiar atât de uşor să prosteşti milioane de oameni?

- Din păcate, nu doar narcomanii sunt diagnosticaţi cu HIV.  Cu câţiva ani în urmă, o  cunoscută, o femeie tânără, doctor de profesie, la fel m-a întrebat: „Cum este posibil, Irina Mihailovna? Toată lumea vorbeşte de SIDA, iar dumneavoastră totul negaţi”. Iar peste o perioadă de timp ea a plecat la mare, a venit acasă şi a descoperit pe piele nişte plăgi. Analizele au înspăimântat-o. Ea a fost detectată seropozitivă. Noroc de faptul că pricepea în medicină şi s-a adresat la Institutul de imunologie. Şi ei ca unui doctor, i-au spus că cca. 80% din bolile de piele arată rezultat pozitiv la HIV. Ea s-a tratat şi s-a liniştit. Dar, reţineţi, ce s-ar putut fi întâmpla, dacă viaţa lua o altă cale. A dat analize la HIV după ce s-a vindecat? A dat. Şi era negativ. Cu toate că în asemenea cazuri analizele pot să rămână pozitive, pot reacţiona alţi anticorpi, şi în acest caz vor diagnostica cu HIV.

- Am citit despre faptul că HIV niciodată nu a fost separat în informaţia din conferinţa din Barcelona din iulie anul 2002…

- Da, la conferinţa dată la Barcelona a vorbit emeritul profesor de patologie, care 30 de ani i-a dedicat microscopicii electronice – Etiene de Harve. Auditoriul a fost fascinat de metodologia prin care Harven detalia argumentele tehnice, care demonstrau lipsa de pe fotografiile electronico-microscopice a ceea ce este cunoscut ca „virusul SIDA. Harven a lămurit, că dacă ar fi existat HIV, atunci ar fi fost uşor de separat de indivizii care purtau o înaltă încărcătură virală. Odată ce nu există virusul, nu pot exista nici un fel de test pentru detectarea acestuia, care sunt preparate, cică, din particule ale acestuia. Nu există virusul, nu pot exista nici un fel de particule. Proteinele, care sunt elementele structurale ale testelor de identificare a anticorpilor, nu reprezintă particule ale mitologicului virus. Deci, ei nu pot fi semne ale existenţei unui oarecare virus, în schimb oferă un rezultat pozitiv fals cu prezenţa deja existentă a anticorpilor care se formează în corpul uman ca rezultat al oricăror vaccinuri efectuate, de asemenea şi în cazul a numeroase boli binecunoscute de către medicină. Testul fals poate oferi rezultat pozitiv şi în cazul gravidităţii, în legătură cu ce putem observa o creştere a numărului de femei detectate seropozitive.

- Apropo, dar pe gravide de ce sunt obligate sa facă testul la HIV?

- Acest subiect mă deranjează şi pe mine. Doar câte tragedii sunt! Iată recent: o femeie, mamă a 2 copii. Este însărcinată cu al treilea. Şi ca din seni ea este diagnosticată cu HIV. Şoc. Coşmar. Peste o lună această femeie dă analizele iarăşi – şi totul deja era în regulă. Dar nimeni nici într-o limbă din lume nu va putea reda prin ce sentimente a trăit în acea lună femeia. De ce eu doresc ca să fie anulate testele la HIV în ţara noastră (Rusia – n.r.) în ceea ce vizează femeile însărcinate. Apropo avem Legea Federală din 30.03.1995 „Despre prevenirea răspândirii în Federaţia Rusă a bolii provocate de Virusul imunodeficienţei umane” iar acolo este art. 7, în conformitate cui care „testarea medicală se efectuează benevol, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 9″. Şi este art. 9 conform cărei „testării obligatorii sunt supuşi donatorii de sânge, de lichide biologice, organe şi ţesuturi… Lucrătorii unor profesii, de producţie, de întreprinderi, instituţii şi organizaţii, care este confirmat de Guvernul FR” Atât!

Iar testarea cu forţa este interzisă. Ştiind toate acestea, spune-ţi, pentru ce unei femei însărcinate care aşteaptă un copil mult dorit, să facă analiza la HIV? Iar pe femeia gravidă de acord sau de renunţarea benevolă nici nimeni nu întreabă. Pur şi simplu i se ia proba de sânge şi printre altele fac şi proba la HIV (de trei ori pe parcursul gravidităţii), care uneori este fals-pozitiv. Acesta este adevărul vieţii cotidiene! Şi cuiva îi este deosebit de convenabilă!

- Şi totuşi se menţine o stare de incertitudine …

- Într-adevăr, uneori chiar şi un profesionist poate fi nedumerit atunci când face cunoştinţă cu statistica globală în privinţa SIDA. Iată un exemplu. Un raport anual „Progresarea epidemiei SIDA”, a Programului unit al ONU cu privire la HIV/SIDA – «ГНЭЙДС» şi «ВОЗ»: cifre, procente, indicatori. Şi o mică inscripţie într-un alineat de neobservat aproape: „«ГНЭЙДС» şi «ВОЗ» nu garantează veridicitatea informaţiei şi nu poartă răspundere pentru pagubele care ar putea apărea în rezultatul utilizării acestei informaţii”. Dar atunci de ce să citim restul informaţiei, cad avem aceste cuvinte? Pentru ce să cheltuim milioane pentru cercetări şi supravegherea îmbolnăvirii cu SIDA? Şi unde sunt cheltuiţi aceşti bani, legaţi de SIDA?

- În conformitate cu datele pronunţate de către Centrului pentru profilactică şi combaterea SIDA-ei, către anul 2000 în ţara noastră trebuiau să fie cca. 800 mii de bolnavi de SIDA.

- O asemenea cantitate de bolnavi nu este nici în ziua de azi. Şi mai există confuzia: SIDA vs. HIV. Da, în fiecare an numărul bolnavilor se înmulţeşte de 10 ori, în conformitate cu un coeficient inventat în SUA, în Centrul pentru controlul şi profilaxia îmbolnăvirilor.  De acolo, apropo, în afară de SIDA, creşte şi numprul bolnavilor cu pneumonie atipică, descrisă după simptome nespecifice, boala vacii turbate, acum iată că şi gripa aviară. Nebunie totală! Ei permanent ne îndeamnă să luptăm cu infecţiile. Dar cu ce ne luptăm? Cu infecţii adevărate sau imaginate?

- Irina Mihailovna, recunoaşteţi: se poate să-ţi introduci sânge, aşa zis „infectat” cu HIV şi să nu-ţi faci nici o grijă?

- Acest lucru a fost făcut deja. În 1993, un doctor american Robert Wilnerr şi-a introdus în organism sânge infectat cu HIV. Când a fost întrebat de ce riscă cu viaţa, doctorul a spus: „Eu fac acest lucru, pentru a pune capăt celei mai mari minciuni mortale din istoria medicinii”. Eu atunci am scris o recenzie a cărţii sale „Minciuna Mortală”/ «Смертельная ложь»

- În presă destul de des apar mesaje de înfiinţare a acţiunilor contra SIDA…

- Mă amuză să citesc asemenea mesaje. Cu toate acestea în articolele medicale, autorii „panaceului” se plâng de faptul că metoda clasică a lui Pasteur de creare a vaccinului nicidecum nu aduce nici un rezultat. Anume din acest motiv nici nu este obţinut vreun rezultat, pentru că pentru crearea unei vaccine nu se ajunge un detaliu, însă cel important – materialul primar care poartă denumirea de  „VIRUS”. Fără el, cât de straniu nu ar părea, metoda clasică de creare a vaccinei nu funcţionează. Fondatorul microbiologiei contemporane şi în imunologie – Lui Pateur în sec. al XX-lea nici în cel mai straşnic vis nu ar fi putut să viseze, faptul că oamenii, care se consideră savanţi, vor crea vaccine din nimic şi în acelaşi timp să se plângă întruna că metoda nu funcţionează. Precum virusul este unul mitic, la fel de mitic ţine şi ideea creării unei vaccine. Nu sunt mitici doar sumele exorbitante, care se alocă pentru această aventură.

NewsLand

Cenzura este necesară insa nu in cazul cand se incearca a spune un adevar sau o parere argumentată.

Ai dreptul si trebuie sa traiesti!

„Dacă există vrio dovadă, a faptului că HIV provoacă SIDA, ar fi trebuit să existe documente ştiinţifice, care toate împreună sau fiecare în parte ar fi trebuit să demonstreze acest lucru cu o precizie maximă. Nu există nici un asemenea fel de document”.

(Dr. Kary Mullis), biochimist, Laureat al premiului Nobel.

Ne vom opri asupra celor mai importante dovezi despre teoria neîntemeiată.

Aşa-zisul virus imunodeficitar al omului nu a fost descoperit, fapt recunoscut şi de „descoperitorii” acestuia Luc Montagnier (Franţa) şi Robert Gallo (America). Această „descoperire” a fost nu prima manipulare a faptelor din partea lui Gallo. Drept

Luc Montagnier

rezultat, în 1992 R. Gallo a fost învinuit de delicte ştiinţifice de către comisia cercetătorilor cinstiţi a Institutului Naţional al sănătăţii (SUA).

Aici este oportună mărturisire unui „descoperitor” al virusului HIV, Luck Montagnier de la institutul Pasteur, care a făcut-o la 23 decembrie 1990 în publicaţia „Miami Gerald”.

-         „Sunt prea multe neajunsuri în teoria care afirmă că HIV provoacă SIDA”.

Putem obserava oameni care au fost diagnosticaţii cu HIV, care trăiesc 9 – 10 – 12 ani şi mai mult, iar starea sănătăţii lor este mai mult dect satisfăcătoare, iar sistemul lor imunitar este incă destul de rezistent. Puţin probabil că aceşti oameni vor fi depistaţi ulterior ca bolnavi de SIDA.”

Vă puteţi imagina, această afirmaţie este făcută acum 12 ani de un virusolog, considerat „descoperitorul” virusului. Afirmaţia în sine recunoaşte, practic, dreptatea SIDA-disidenţilor, dar suliţa otrăvită cu dezinformarea despre descoperirea virusului imunodeficitar şi a finalului letal provocat de acesta, lansată în 1984 de către Guvernul SUA, continuă să otrăvească toată planeta.

E limpede un singur lucru, că descoperitorii ipotezei HIV/SIDA pot numi SIDA orice boală cunoscută, dacă sunt descoperiţi anticorpi sau vor depista trei criterii din „criteriile Banghi” – slăbire, febră timp de 1 lună şi mai mult, diaree – şi, în principiu, orice microorganism detectat poate servi drept provocarea imunodeficienţei.

Dar până când, există triada lui Coch – trei condiţii pentru recunoaşterea microorganismului drept provocatorul unei anumite boli. Cu alte cuvinte, microorganismul poate fi recunoscut doar atunci când sunt respectate următoarele condiţii:

1.      Microorganismul-excitant trebuie să fie depistat în toate cazurile unei boli date, dar nu trebuie să fie întâlnit la oamenii sănătoşi sau în cazul unor alte boli.

2.      Microorganismul-excitant trebuie să fie eliminat din organismul bolnavului într-o cultură (formă) pură.

3.      Injectarea unei culturi pure a microorganismului într-un organism sensibil exact aceeaşi boală.

În calea cercetării aşa-zisului virus imunodeficitar nici una din aceste reguli nu a fost îndeplinită, de aceea nu trebuie considerat ca excitant sau provocator al bolii.

În afară de acest fapt, există regula de eliminare a retroviruşilor, la care HIV este atribuit de către „descoperitorii” săi. Aceste reguli au fost minuţios discutate în cadrul Institutului din Paris al lui Pasteur în 1973, care reprezintă un minimă logică necesară pentru a determina existenţa independentă a oricărui retrovirus.

1.      Cultivarea presupusului ţesut infectat.

2.      Curăţirea mostrei prin ultra-centrifugare în gradient de densitate.

3.      Micro-fotografierea electronică a particulelor, care indică caracteristicile morfologice şi dimensiunile (100-120 nanometri – 10-9 м) a particulelor retrovirusului în zaharoză cu densitatea de 1,16 grame/ml, şi nu conţine nimic mai mult, chiar şi particule cu altă morfologie sau dimensiuni.

4.       Să demonstrezi că particulele conţin transcriptază inversă.

5.      A se analiza particulele de proteine şi ARN şi a se demonstra specificitatea lor.

6.      A se demonstra, faptul că primele 5 condiţii sunt caracteristice doar ţesutului infectat şi nu este întâlnit în cultura de control.

7.      A se demonstra, faptul că particulele sunt infecţioase, şi când ele v-or fi introduse într-o cultură neinfectată sau animalelor, atunci vor fi obţinute particule identice, care sunt în conformitate cu primele 5 condiţii.

Desigur, pentru nespecialişti aceste reguli sunt greu de înţeles. Dar acei specialişti, care sunt preocupaţi de acest subiect toată viaţa, cei care meticulos au studiat în detaliu datele virusologice, fotografiile „virusului descoperit”, au concluzionat, că HIV şi imaginea sa reprezintă o pură fantezie de laborator. Ceea ce „descoperitorii” au oferit în imagini foto drept virus, în realitate reprezintă particule celulare.

Etienne de Harven

Despre aceasta, la o conferinţă alternativă din iulie 2002 la Barselona, a vorbit emeritul profesor de patologie, care s-a ocupat 30 de ani de microscopica electronică, Dr. Etienne de Harven, în cadrul raportului său despre „HIV nu a fost niciodată izolat”. El a adus numeroase dovezi ştiinţifice, care demonstrează faptul, că nici Luc Montagnier, nici Robert Gallo şi nici Jey Levy, niciodată nu au izolat virusul, care ar fi putut purta numele de virus imunodeficitar al omului (HIV). Auditoriul a fost fascinat de metodologia prin care Harven detalia argumentele tehnice, care demonstrau lipsa de pe fotografiile electronico-microscopice a ceea ce este cunoscut ca „virusul SIDA”. El a raportat faptul că în 1997, două grupuri de cercetători în Statele Unite, în Franţa şi Germania iarăşi nu au reuşit să izoleze virusul, chiar şi în pofida faptului că de această dată, ei au urmat tuturor regulilor de izolare a retroviruşilor.

Harven a lămurit, că dacă ar fi existat HIV, atunci ar fi fost uşor de separat de indivizii care purtau o înaltă încărcătură virală. Odată ce nu există virusul, nu pot exista nici un fel de test pentru detectarea acestuia, care sunt preparate, cică, din particule ale acestuia. Nu există virusul, nu pot exista nici un fel de particule. Proteinele, care sunt elementele structurale ale testelor de identificare a anticorpilor, nu reprezintă particule ale mitologicului virus. Deci, ei nu pot fi semne ale existenţei unui oarecare virus, în schimb oferă un rezultat pozitiv fals cu prezenţa deja existentă a anticorpilor care se formează în corpul uman ca rezultat al oricăror vaccinuri efectuate, de asemenea şi în cazul a numeroase boli binecunoscute de către medicină: gripa, tuberculoza, eximă, hepatită, reumatisme, în cazul bolilor provocate de ciuperci, artritei reumatice,  hemofiliei, lupusului eritematos sistemic, sclerozei difuze, hemofiliei şi a multor altor stări (mai multe de 60).

Un test fals-seropozitiv poate fi identificat şi în cazul gravidităţii, în legătură cu care putem constata un număr crescând al femeilor printre „HIV-pozitivi”. Revista „Continuum”, realizată cu scopul aducerii la cunoştinţă a opiniei publice despre părerile alternative, în materialele sale au fost aduşi factorii care cauzează detectarea unor rezultate pozitive false.

1.      Oameni sănătoşi în rezultatul unor reacţii încrucişate imprevizibile (provocate de anticorpi).

2.      Graviditatea (mai ales a femeilor care au născut de mai multe ori)

3.      Proteinele ribonucleice normale ale omului

4.      Gripa

5.      În urma suferirii recente a unei infecţii virale sau a vaccinării virale

6.      Alţi retroviruşi

7.      Vaccinul contra gripei

8.      Vaccinul contra hepatitei B

9.      Vaccinul contra tetanus-ului

10.  Sânge „Lipicios” (la africani)

11.  Hepatită

12.  Holangită sclerotică primară (o boală de ficat)

13.  Ciroză primară abilei

14.  Tuberculoza

15.  Herpes

16.  Hemofilie

17.  Sindromul Stivens/Jones (boală febrilă inflamatorii a pielii şi mucoasei)

18.  Q-febră însoţită concomitent de hepatită

19.  Hepatită alcoolică (îmbolnăvirea ficatului provocată de alcool)

20.  Malaria

21.  Artrită reumatică

22.  Lupusul eritematos sistemic

23.  Sclerodermie

24.  Dermatomiozită

25.  Îmbolnăvirea ţesuturilor ligamentelor

26.  Tumori maligne

27.  Limfomă

28.  Mieloma

29.  Scleroza difuză

30.  Insuficienţă renală

31.  Terapia alfa-interferon în cazul hemodializei

32.  Transplantarea de organe

33.  transplantarea rinichilor

34.  Lepră

35.  Hiperbilirubinemie (concentraţie mare de bilirubină în sânge)

36.  Ser lipemic (sânge cu o concentraţie mare de lipide sau grăsimi)

37.  Ser hemolizat (sânge în care hemoglobina este separată de particulele roşii)

38.  Confruntarea naturală a anticorpilor

39.  Anticorpi anti-glucidici

40.  Anticorpi antilimfocite

41.  Anticorpii HLA (se referă la antigenele leucocitelor de clasa 1 şi 2)

42.  Niveluri ridicate de complexe imune circulante

43.  Mostre supuse tratamentului la o temperatură înaltă

44.  Anticorp anticolageni (descoperiţi la bărbaţii homosexuali, la bolnavii de hemofilie, la africani de ambele sexe şi a oamenilor bolnavi de lepră)

45.  Factori reumatoizi seropozitivi, anticorp antinuclear (ambele descoperite în cazul artritei reumatoide şi a altor boli autoimune)

46.  Hipergamaglobulinemie (nivel sporit de anticorpi)

47.  Răspuns pozitiv greşit la alt test, inclusiv testul RPR (rapid plasma reactiv) la sifilis

48.  Anticorpi antimuşchi neted

49.  Anticorpi antiparientali (celulele de la suprafaţa mucoasei stomacului)

50.  Anti-hepatită A imunoglobulină M (anticorp)

51.  AntiHbc imunoglobulină M

52.  Anticorpi anti-mitocondriali

53.  Anticorpi antinucleari

54.  Anticorpi anti-microzomali

55.  Anticorpi ai antigenelor T-celulelor a leucocitelor

56.  Anticorpi, care au o asemănare foarte mare cu polistirenii, care sunt utilizaţi în sistemele de testare

57.  Proteine pe hârtie filtrată

58.  Visceral leishmaniasis

59.  Virusul Epshtein-Barra

60.  Sexul anal pasiv.

(Septembirie, 1996, Zengers, California)

Mulţimea enormă de stări, care provoacă o reacţie pozitivă la, aşa-numitul test specific, ne vorbeşte doar despre falsitatea absolută a testului pentru detectarea HIV.

]]> http://nuexistasida.wordpress.com/2008/08/04/hiv-nu-provoaca-sida/feed/ 9 admin Luc Montagnier Etienne de Harven http://nuexistasida.wordpress.com/2008/08/04/testarea-hiv-a-femeilor-insarcinate/ http://nuexistasida.wordpress.com/2008/08/04/testarea-hiv-a-femeilor-insarcinate/#comments Mon, 04 Aug 2008 05:30:25 +0000 admin http://nuexistasida.wordpress.com/?p=5 ]]> Substanţă chimică otrăvitoare care pune viaţa în pericol de moarte – avertizarea companiei „Sigma Chemichal Inc.” pe ambalajul minuscul de 25 mg de AZT, livrat laboratoarelor de cercetare ştiinţifică.

O asemenea preîntâmpinare, desigur nu o veţi găsi-o pe eticheta medicamentului AZT, care este produs de către „Glazco Smit Kline” sau la recomandarea acestuia, unde o doză zilnică pentru administrare este de 6 ori mai mare.

Ce cunoaştem despre SIDA? – Ceea ce ni se spune în Mass-media…

Ce nu cunoaştem despre SIDA? – Ceea ce în Mass-media nu se vorbeşte…

Testarea la HIV a femeilor însărcinate …

În conformitate cu Legea din 20 aprilie 2007 nr. 23-XVI „cu privire la profilaxia infecţiei

HIV/SIDA” găsim:

Articolul 13. Consimţămîntul pentru testarea la marcherii HIV

(1) Testarea la marcherii HIV se face doar în baza consimţămîntului scris, benevol şi informat, al persoanei.

(2) În cazul unui minor, consimţămîntul scris, benevol, pentru testare la marcherii HIV urmează a fi exprimat atît de minor, cît şi de reprezentantul legal al acestuia. În cazul în care este imposibil de a obţine consimţămîntul reprezentantului legal al minorului şi dacă efectuarea testării este necesară pentru minor, este suficient consimţămîntul scris, benevol, al acestuia din urmă.

(3) În cazul unei persoane cu retard mintal, pentru efectuarea testării la marcherii HIV este necesar consimţămîntul scris al acesteia.

(4) În cazul unei persoane lipsite de discernămînt internate într-o instituţie medicală specializată, responsabil de luarea deciziei privind testarea la marcherii HIV este reprezentantul ei legal.

Articolul 15. Interzicerea testării obligatorii la marcherii HIV

(1) Testarea obligatorie la marcherii HIV ca precondiţie pentru angajare, călătorii, acces la servicii medicale, admitere într-o instituţie de învăţămînt este interzisă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Sînt interzise toate formele de testare ascunsă.

(2) Testarea la marcherii HIV este obligatorie:

a) la donarea sîngelui, lichidelor, ţesuturilor şi organelor;

b) în baza hotărîrii instanţei de judecată, în cazuri de viol şi punere intenţionată în pericol de infectare a altei persoane, atunci cînd acuzatul nu îşi dă consimţămîntul la testare după consilierea cuvenită.

(23/16.02.2007 Lege cu privire la profilaxia infecţiei HIV/SIDA //Monitorul Oficial 54-56/250, 20.04.2007)

În acest fel, constatăm că testarea femeilor însărcinate este o încălcare a Legii statului. Aceste testări sunt decizii arbitrare ale doctorilor.

Acum să vă povestesc un caz cutremurător…

Imaginaţi-vă o mamă de 23 de ani, căreia i s-a luat proba de sânge şi i se aduce la cunoştinţă că este infectată cu HIV… Auzind asemenea diagnoză, tânăra a fost atât de tare şocată de această diagnoză, încât timp de câteva zile devenise ca o „legumă”, nu mai avea poftă de viaţă. Următorul pas care a fost făcut a fost AVORTUL, pentru a nu da naştere unui suflet sortit morţii înainte de naştere. După o lună de zile, s-a constatat că de fapt au fost confundate probele de sânge, iar tânăra mamă era absolut sănătoasă…

Iată cum o diagnoză se transformă în călău şi misionar al morţii, apologeţii care dau verdictul fiind plătiţi din banii celor care sunt supuşi pedepsei capitale …

În America a fost editată o carte de către profesorul de citologie şi biologie moleculară a Universităţii din California – Piter Duesberg – unul din principalii reprezentanţi ai susţinătorilor teoriei alternative despre SIDA – cu denumirea sugestivă – “Infectious AIDS: Have We Been Misled?” (Infecţia SIDA: am fost induşi în eroare?)

În prologul la cea de a doua carte a profesorului Duesberg “SIDA – Virusul inventat” laureatul premiului Nobel, oferit pentru descoperirea unei reacţii chimice, care ulterior a fost utilizată fără cunoştinţă de cauză şi fără acordul autorului în diagnosticarea infecţiei HIV, profesorul K. Mullis (SUA) scrie: “Eram convins de faptul că SIDA reprezintă o boală generată de un virus, dar Piter Duespberg afirmă că acest lucru este o eroare”. Acum eu văd că ipoteza despre HIV/SIDA – nu reprezintă pur şi simplu un proiect ştiinţific nefinisat, ci este o greşeală izvorâtă din iad. O spun asta ca pe o preîntâmpinare.”

În această carete, Duesberg, în particular, afirmă: “Lupta contra SIDA s-a încheiat cu înfrângere. Începând cu 1981, mai bine de 500 000 americani şi mai mult de 150 000 de europeni au fost diagnosticaţi cu HIV/SIDA”. Plătitorii de impozite ale SUA au plătit mai bine de 45 miliarde de dolari, însă pe parcursul acestei perioade nu a fost descoperită nici o vaccină, nici un mijloc de vindecare şi nici vrio metodă eficientă de profilaxie. Nici un pacient diagnosticat cu SIDA nu a fost vindecat. “Profesorul Duesberg consideră că SIDA vine în contradicţie cu toate legile unei boli infecţioase. Spre exemplu, 15 000 de soţii detectate seropozitive, , din motive inexplicabile nu si-au infectat soţii, continuând să ducă un mod de viaţă sexual activ.

Bolile infecţioase (ex. Gripa, tuberculoza ş.a.) se răspândesc în rândul populaţiei, indiferent de sex şi vârsta omului. Cu toate acestea mai mult de 90% “HIV-infectaţii” constituie bărbaţii – narcomanii şi homosexualii în vârstă de 20 – 40 de ani.

În conformitate cu incontestabilele concluzii ale doctorului Coch, până acum – savant care în sec. Al XIX-lea a descoperit bacilul de tuberculoză, – pentru a recunoaşte un oarecare microorganism (microb, virus ş.a.) excitantul unei boli concrete, trebuie să fie neapărat eliminat din organism, şi după infectare unui nou organism, în el trebuie să se dezvolte aceeaşi boală.

Oponenţii doctrinei SIDA afirmă, că la oamenii diagnosticaţi cu HIV, acest virus, în condiţii de diagnosticare în laborator niciodată nu a fost detectat. P. Duesberg a dedus concluzia că acel virus care este considerat “ucigaşul sistemului imunitar”, nu poate determina apariţia SIDA şi este inofensiv pentru om (virus-satelit). Moartea de SIDA, după mulţi ani – ţine de genul ştiinţifico-fantastic: acest virus are proprietatea de a se înmulţi atât de repede, încât deja peste două săptămâni apare în fiecare celulă a organismului, însă fără vrio consecinţă păguboasă.

După cercetări de ani de zile, P. Duesberg a afirmat, că dacă i s-ar spune că este infectat cu HIV, el “nu m-aş îngrijora nici o clipă”. Oponenţii teoriei provenienţei virale a SIDA, consideră că societatea este minţită şi se tăinuieşte că până în ziua de azi nu există nici un test sigur de detectare a HIV. În cazul mai multor boli testul este pozitiv, fapt care dă posibilitatea de a fi diagnosticat cu infecţia HIV. Însă aceasta nu are nimic în comun cu virusul imunodeficitar, deoarece testul niciodată nu determină virusul, ci confirmă doar prezenţa anticorpilor în probele de sânge. Aceşti anticorpi sunt “fabricaţi” de către sistemul imunitar pentru a proteja organismul de microorganisme care provoacă bolile – aşa-numitele antigene.

Reacţia pozitivă, considerată ca infecţie cu HIV, poate fi regăsită şi la bolnavii care au avut anterior boli, iar sistemul imun a generat anticorpi cu ocazia celor mai diverse îmbolnăviri – tuberculoză, pneumonie, reumatisme, scleroză difuză, starea de după vaccinare sau în urma bolii de gripă s.a.m.d. Aceasta se referă şi la oamenii care au fost supuşi transfuziilor multiple de sânge – unul din cei mai puternici antigene la care se formează anticorpi.

Acum această denumire – “SIDA”

Astăzi diagnoza HIV poate fi detectată în cazul a cca. 30 de boli, care sunt demult şi foarte bine studiate. Lista integrală a acestor boli, care sunt numite ca “SIDA asemănătoare”, pot fi găsite în cartea directorului Centrului federal al Rusiei pentru profilactica şi lupta cu SIDA a academiei V.V. Pokrovschi – “Epidemiologia şi profilaxia infecţiei HIV şi SIDA” (Moscova, “Медицина”, 1996).

În această listă figurează, în particular, pneumonia, tuberculoza, candidoza (o infecţie de ciuperci), “саркома Капоши” sarcoma Kapoşi (boala oncologică, descrisă încă în sec. XIX-lea de către anatomopatologul ungar Kapoşi – n.a.), demenţă, herpes, şi altele. Profesorul Doesberg în cartea “SIDA – virusul inventat” scrie că ipoteza HIV/SIDA a dat naştere acestei liste a celor 30 de boli deja cunoscute, care astăzi pot fi diagnosticate ca şi SIDA.

Savantul consideră că “de fapt, SIDA este o epidemie nouă a bolilor vechi”. Chiar şi în policlinicile raionale de la noi, doctorul are dreptul să trimită pacientul pentru a face testul la HIV, în caz că sunt observate simptome măcar a unei boli din cele 30, nimerite în lista neagră. Aşa cum s-a subliniat anterior, multe din aceste boli determină activarea sistemului imunitar care generează anticorpi, astfel, poate determina reacţia pozitivă a testului la HIV oferind motiv pentru a pune diagnoza fatală…

“MOARTEA ridicată la rang de lege”

SIDA este considerată etapa finală a infecţiei HIV şi este prin definiţie incurabilă. Spre deosebire chiar şi de cancer. În Rusia (şi în RM, de fapt ca aproape oriunde) finalul fatal inevitabil este adus la rang de lege “Despre prevenirea răspândirii în Federaţia Rusă a bolii provocate de virusul imunodeficitar al omului”(din 30 martie 1995, 38- ФЗ, din legea FR): “Заболевание остается неизлечимым и приводит к неотвратимо смертельному исходу… ” (курсив автора). Перефразируя Высоцкого, “если СПИД, – то сразу гроб”.(Boala rămâne incurabilă şi conduce inevitabil la un final letal)

Dar ce e nou în aceste cuvinte? Toţi şi aşa ştiu, că o asemenea diagnoză serveşte drept condamnare – să devii paria societăţii şi să te pregăteşti de propria înmormântare.

Încă în 1998 profesorul L. Montagnier (Institutul Pateur, Franţa) a făcut următoarea afirmaţie: “Factorul psihologic este unul crucial pentru menţinerea sistemului imun sănătos. Dacă ignoraţi suportul psihologic, spunând bolnavului că el este condamnat practic la moarte, aceste cuvinte deja servesc drept verdict. Nu este adevărat faptul că HIV este 100% mortal! De ce nu le spunem aceasta oamenilor care a fost deja diagnosticat?”

Unul dintre cei mai constructivi critici ai ipotezei SIDA este savantul ungar, doctorul Antal Makk. El a lucrat în multe state europene, din Africa, acum conduce clinica în o. Dubai(Emiratele Arabe Unite). Susţinând o conferinţă despre SIDA, el a subliniat faptul că “accentuarea permanentă a incurabilităţii SIDA slujeşte doar strict intereselor de afaceri şi a obţinerii banilor pentru cercetare şi pentru alte motive. Pe aceşti bani, în special, sunt elaborate şi procurate preparate toxice, care nu întăresc, ci distrug sistemul imunitar, condamnând omul la moarte ca urmare a reacţiilor adverse.”

În practica medicală mondială pentru terapia SIDA sunt utilizate pe larg preparate foarte toxice precum AZT, produse de compania Wellcome. Cum sublinia A. Makk şi alţi oponenţi ai doctrinei SIDA, aceste preparate omoară toate celulele la olaltă. Piter Duesberg afirma, că au fost constatate aproximativ 50 de mii de decese cauzate de acest preparat foarte toxic.

Producerea unor asemenea preparate sunt produse şi în Rusia. Astfel, conform datelor Asociaţiei comercial-producătoare moscovite АЗТ (AZT), ea asigură cu azidotimidină – unul din componentele de bază al AZT – Rusia, Belorusia şi Ucraina. În acelaşi timp, cum subliniază adversarii doctrinei SIDA, sunt dezvoltate o mulţime căi naturaliste, care cu succes regenerează sistemul imun, neavând nici un fel de reacţii adverse asupra organismului.

Specialiştii consideră că asupra imunităţii influenţează cu adevărat o mulţime de factori care pot conduce la slăbirea acesteia – stresul, utilizarea medicamentelor, aparent inofensive însa foarte toxice şi popularizate prin reclama agresivă, mediul murdar, radiaţii electromagnetice, drogurile, care sunt prin definiţie toxice pentru celulele imunitare şi multe altele. Sistemul imunitar al unor oameni este  vulnerabil, dar acest lucru nicidecum nu înseamnă că ei sunt bolnavi de SIDA. Adversarii teoriei SIDA consideră că nu virusul fantomă provoacă deficitul imunitar, ci scaderea imunităţii provoacă boala.

Din ce cauză mor narcomanii?

Profesorul Duesberg în cartea „SIDA – virusul inventat” subliniază faptul că „omul riscă să se îmbolnăvească mai curând de la introducerea intravenoasă a drogurilor, utilizarea diferitor stimulatori sexuali şi ai activităţii mentale, precum şi a preparatelor foarte toxice care „tratează” HIV, administrate cu scopul profilacticii la bărbaţii homosexuali, decât de la ipoteticul virus HIV”. Drept rezultat „se ruinează” sistemul imunitar, care provoacă multiple boli complicate – tuberculoza, pneumonia, complicaţiile provocate de virusurile hepatice, ş.a. Adversarii doctrinei SIDA, consideră, anume din aceste motive, nu din cauza virusului SIDA, mor narcomanii şi homosexualii.

În acelaşi timp, în presa străină sunt aduse fapte, precum că narcomanii, care erau consideraţi bolnavi de SIDA, în caz de încetare a administrării drogurilor, sănătatea cu timpul revine la normal şi ei nu mor din cauza unei oarecare „boli incurabile”…

AIDS – made in USA

În unul din numerele revistei „AIDS” a fost publicat articolului doctorului Bryan J. Ellison „Jocul din culisele în jurul problemei virusului imunodeficitar al omului”. Autorul afirmă ideea „creării” SIDA-ei aparţine Centrului de control şi profilactică a bolilor din SUA (CDC). Anual Centrul primea 2 miliarde de ddolari pentru lupta cu epidemiile, avea un contingent de mii de angajaţi şi cu toate acestea se deosebea prin tendinţa de a interpreta în caz de necesitate „focarul” unei oarecare boli drept o epidemie infecţioasă, primind dreptul de a manipula cu opinia publică şi asigurarea financiară a activităţii sale. Doctorul Elison, subliniază faptul că ideea SIDA-ei de provenienţă virală a devenit unul din proiectele sale, elaborate şi cu succes derulate de către Centru şi de structura sa secretă – Serviciul Epidemiologic de Informaţii (EIS). Unul din angajaţii centrului afirma: „dacă ne vom învăţa să dirijăm epidemia SIDA, atunci aceasta va servi ca model şi pentru alte boli”.

SIDA – modelul rusesc

În Rusia cercetărilor în domeniul SIDA, în principal sunt conduse de către centrul federal rus pentru profilactica şi lupta contra SIDA a Ministerului FR, condus de academicianul PAMH B.B. Покровским (V.V. Pokrovskii). Iar în întreaga ţară sunt create cca. 80 de structuri specializate analoage.

În Rusia capitalistă actuală nu s-a răsuflat vechiul banc din perioada sovietică: “Социалистический СПИД – непобедим, капиталистический – неизлечим!” (SIDA socialistă este de neînvins – SIDA capitalistă incurabilă). În conformitate cu datele Centrului federal, în 1999, cca. 1000 de cetăţeni ruşi se infectau lunar de SIDA. Anii trecuţi, au fost bătute toate recordurile: HIV-infectaţi au fost tot atâţia cetăţeni ruşi câţi în ultimii 12 ani – din momentul în care în Rusia au fost fixate primele cazuri de îmbolnăvire. De tot către sfârşitul anului 2005 au fost detectate cca. 26,6 mii cazuri de HIV-infectaţi, majoritatea dintre ei, desigur sunt narcomani în vârstă de 20-30 de ani. Nici un bolnav de SIDA nu a fost lecuit, fapt ce nu a împiedicat conducătorul Centrul federal V.V. Pokrovskii să primească titlul de academician al „РАМН”.

Frica în faţa SIDA-ei nu a oprit nici creşterea vertiginoasă a bolilor venerice şi a altor îmbolnăviri, sau a epidemiei narcomaniei. Dacă 6-7 ani în urmă în ţară erau 60-70 de mii de narcomani, acum se estimează cifra aproximativă de 10-12 milioane. Anual se descoperă câteva sute de mii de narcomani cu boli ale ficatului cu pericol de moarte, generate de hepatita B şi C, de care narcomanii, de obicei „se decorează” unul pe altul utilizând aceeaşi seringă. Şi specialiştii acum bat alarma anume asupra acestei catastrofe care tinde să i-a proporţii de epidemie care tot mai greu este supusă controlului, care pune în pericol securitatea naţională a Rusiei. Iar tuberculoza, de care în Rusia doar în 1997 au murit mai mult mai mult decât 250 de mii de oameni. Cum vedem „epidemia” SIDA este incomparabilă după proporţii cu aceste şi alte boli.

Dar mu poate ca să nu ne îngrijoreze soarta celor care le-au fost pusă diagnoza ucigaşă, după care sunt distruse soarta oamenilor, se distrug familii, oamenii se sinucid, precum a fost anul trecut în Irkutsk, unde 5 oameni şi-au pus capăt zilelor când au aflat că sunt bolnavi de SIDA. Doar în Moscova există cel puţin 6 ONG-uri diferite, care au primit câteva milioane de dolari din partea fondurilor occidentale pentru lupta cu „ciuma sec. XX”.

Potrivit presei, tratarea unui bolnav cetăţean rus sunt cheltuiţi cca. 100 de dolari pe lună (în Moscova această sumă este de cca. 1000 de dolari). Cheltuielile pentru tratament a 26,6 mii oameni, care au fost înregistraţi în 1999 drept seropozitivi, trebuie să constituie cel puţin 31 milioane dolari pe an. În acelaşi timp în Anglia, spre exemplu, sub presiunea critică exprimată public asupra subiectului SIDA, finanţarea pentru cercetare în acest domeniu a fost redus de 3 ori.

Autorul cărţii despre SIDA, doctorul John Lorintzen (SUA) afirmă următoarele: „Mulţi savanţi cunosc adevărul despre SIDA. Dar există un vădit interes material, sunt încheiate contracte de miliarde, înfloreşte business-ul infecţiei SIDA. Din acest motiv savanţii tac şi culeg roade bogate contribuind acestei afaceri”.

Profesorul Duesberg a fost ameninţat cu moartea de nenumărate ori. A fost omorât principalul statistician medical, care pregătea un material despre faptul că cei care utilizează preparatul AZT mor mai repde decât cei care nu-l foloseşte. Acest produs a adus companiei Wellcome venituri de miliarde de dolari. În timpul congresului despre SIDA, un grup homosexuali cu HIV, cărora le-a plătit serviciile această companie, a devastat sala de expoziţie a unei întreprinderi farmaceutice suedeze, care produceau medicamente naturale. Homosexualii au bătut o jurnalistă Djein Shanton – autorii filmului care a trezit revolta multora, despre faptul că în Africa nici un fel de SIDA nu există, dar există bolile car sunt demult cunoscute şi cercetate şi care sunt atribuite SIDA-ei.

În conformitate cu informaţiile sus pomenite-i “rude ruseşti” Wellcome – Asociaţia АЗТ (AZT), către anul 2002 va trebui să asigure cu asemenea preparate până la 100 000 de HIV-infectaţi. Această cifră este de patru ori mai mult decât bolnavi există astăzi azi. De unde asemenea convingeri în majorarea cererii pentru acest produs toxic?

Antal Makk declară: „SIDA – nu este o boală mortală. SIDA este un business de moarte…”

Datele utilizate în prezentul articol, autorului acestui articol au fost preluate de la doctorul Irina Mihailova Saznova (in traducere din limba engleză şi ungară, de asemenea şi a propriilor observaţii şi concluzii). Mai mult de 25 de ani dumneaei ai lucrat în cele mai mari centre medicale din Moscova. Fiind un expert în imunologie, virusologie, I. Saznova de la începuturi era sceptică în privinţa SIDA-ei cu anii a acumulat un volum suficient de informaţii asupra tematicii date, a tradus cartea lui Duesberg „SIDA – virusul inventat”. O asemenea informaţie ştiinţifică care contrazice teoria „ciumei sec. XX”, i-au fost oferite de către doctorul Antal Makk.

Mulţi ani Irina Mihailovna, fără succes încearcă să trezească conştiinţa celor de care depinde luarea deciziilor în problema SIDA din Rusia. În 1998 ea a pledat în Duma de Stat la audienţele organizate în legătură cu problema combaterii SIDA. Prezenţa preşedintelui „РАМН”, academicianul V. I. Pocrovskii şi fiul acestuia, au întâmpinat discursul doctorului prin tăcere. Fără întrebări şi fără comentarii. În rezoluţia acestei acţiuni se sublinia necesitatea de a mări fondurile de finanţare pentru cercetări în acest domeniu al medicinii.

În anul 2006 expira termenul programului federal din 1996 de combatere a HIV/SIDA, în cadrul căreia au fost alocate cca. 260 mln. ruble. Cei care se ocupă în Rusia cu problema SIDA, astăzi trebuie să se asigure de noi infuzii financiare.

Andrei Dmitrievskii